Gheorghe Ciuhandu: „Dincolo de declaraţia oficială pe care am dat-o în calitate de preşedinte al Comitetului Naţional de Conducere, rămâne faptul că Ion Diaconescu, la fel ca şi Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, au fost personalităţi de prim rang ale vieţii politice româneşti. Au fost oameni care au venit din altă generaţie, în care politica se făcea în alt mod şi se făcea la alt nivel. Probabil că de aceea, după 1990, actualele generaţii, pervertite de comunism şi lipsite de date elementare despre istoria reală a poporului român, poate nu i-au perceput nici pe Coposu, nici pe Raţiu, nici pe Diaconescu la adevărata lor dimensiune politică. Aceşti oameni au avut un mesaj în 1990. Multora li se părea că vorbesc limbi străine, dar după 20 de ani se validează ce au spus atunci. Prin aceşti oameni PNŢCD a afirmat credinţa în valorile euro-atlantice, care astăzi au devenit politică de stat a României, aceşti oameni au pledat pentru România stat de drept, pentru privatizarea economiei, pentru altă cale decât cea comunistă şi s-a dovedit că au avut dreptae.
Paradoxul şi tragedia acestui popor sunt că întotdeauna îşi recunoaşte valorile după moarte. Aşa s-a întâmplat şi cu Coposu, şi cu Raţiu, de care râdeau că purta papion, dar după aceea l-au apreciat ca mare om politic, inclusiv duşmanii lui. Aseară am avut ocazia să asist la tot felul de regrete exprimate, din păcate tardiv, căci omul nu mai e în viaţă. Dar se pare că asta e o tară naţională. Intri în conştiinţa neamului şi chiar a adversarului numai dacă ai murit. Pot să vă spun că personal l-am cunoscut destul de bine pe dl Diaconescu. A fost o persoană de o moralitate deosebită, de o bunătate, de o modestie incredibile. Trăia într-un apartament de bloc pe bulevadrul Cantemir, în Bucureşti, în condiţii absolut normale, modeste aş putea spune, dacă m-aş raporta la funcţiile şi demnităţile pe care le-a avut în statul român după 1990. A fost vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor, era o personalitate recunoscută şi internaţional pentru suferinţa şi consecvenţa crezului dumnealui. Era un om care nu a avut niciodată un interes şi, din păcate, de bunătatea lui au profitat diverşi. Dar eu cred că valorile în care a crezut rămân perene. Mă refer la patriotismul luminat, care înseamnă să îţi iubeşti ţara, dar să nu îi duşmăneşti pe alţii, ceea ce înseamnă democraţie, dreptate socială şi valorile creştine în care acest partid crede şi pe baza cărora s-a constituit. E o pierdere mare şi oricum sper ca măcar acest eveniment nedorit să îi trezească pe alţii, iar aceste procese care au loc să fie măcar amânate, dar bine ar fi să fie chiar anulate. Mai sper ca, la îndemnul lui de la congresul din 18 iunie, congresul de unificare (îndemn pe care îl apreciez ca mesaj politic al lui Ion Diaconescu), să ne regăsim într-un partid unitar, care să aspire la un statut parlamentar, ceea ce i-ar conferi o voce pe scena politică românească. Mulţumim celor care regretă pierderea lui.
Înmormântarea va avea loc mâine la ora 14. La Biserica Sf. Spiridon va fi slujba de înmormântare, apoi va fi înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de soţia sa, care a murit în urmă cu vreo doi ani. Catafalcul este expus acum la sediul partidului, în Piaţa Rosetti. Eu o să merg mâine la Bucureşti, alături de alţi colegi de la organizaţia PNŢCD Timiş.”
Viorel Sasca: „Apreciez că în perioada vieţii Ion Diaconescu nu s-a bucurat de consideraţia pe care o merita. Imaginea care i s-a creat nu era pe măsura staturii morale a lui Ion Diconescu. L-am cunoscut personal şi pot să vă spun că efectiv era de o inteligenţă sclipitoare. Avea o ironie şi autoironie foarte fine. Dar se exprima cu o blândeţe care venea dintr-o mare bunătate. Cred că acum mulţi vor afla cu adevărat cine a fost Ion Diaconescu. A trăit foarte modest şi s-a pus tot timpul în slujba partidului şi a poporului român. E o rară calitate în ziua de azi această loialitate, puterea de a-ţi păstra crezul în ciuda vicisitudinilor. Din păcate, cuvântul de ordine azi este satisfacerea interesului personal, imediat, o lipsă de moralitate care creează mari problemele evoluţiei poporului român.
Pentru PNŢCD poate constituie momentul relansării. E o jertfă şi, dacă la temelia unui partid există astfel de jertfe, cu siguranţă există o şansă de a renaşte”.
Adrian Orza: „Am rememorat aseară, când am văzut ce se vorbea, o parte a vieţii mele legate de credinţa aceasta publică a societăţii româneşti. Mă gândeam că unii le reproşau acestor oameni, ca Diaconescu, Coposu, Raţiu ş. a. că nu au mâncat salam cu soia, mă gândeam cât de mare e drama acestui popor care nu are habar ce se întâmplă cu aceşti oameni. Oamenii aceştia nu au mâncat soia, au mâncat bătaie în puşcării. Au stat la izolare şi au uitat să vorbească. Azi se spune despre PNŢCD că e anacronic. De fapt, mereu s-a spus aşa. Dar NATO, restituirea proprietăţiler, UE, acestea se cheamă anacronism? Nu erau anacronici cei care se opuneau în Parlament restituirii proprietăţilor sau intrării în UE, ci cei care propuneau normalitatea. Aceşti oameni au fost modele, nu doar lideri de partid. Prin suferinţele lor s-au apropiat de Dumnezeu şi, astfel, au ajuns să ignore viaţa materială şi simplistă după care alergăm cei mai mulţi dintre noi. Nu am învăţat, ca societate, absolut nimic de la ei. Avem încă reflexul faţă de ideea salamului cu soia, pe care nu l-au mâncat.
Societatea românească o să vorbească azi de ei, mâine, poate chiar şi poimâine. După aceea o să vorbim iar de ţepari, de şmecheri, de becalizarea României şi de bătaia de joc pe care o îndurăm zilnic, dar pe care o acceptăm cu nonşalanţă. Nu ei a murit, România a murit încă din ziua din care ei au ieşit din puşcărie. Aşa că nu trebuie să spunem Rest in Peace, Diaconescu, ci Rest in Peace, Romania”.
Tănase Tăvală: „Ion Diaconescu este, alături de Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, cel de-al treilea membru al Triadei PNŢCD. La 94 de ani şi la 85 de ani şi o zi de când s-a înfiinţat PNŢCD din cele două partide, a trecut la cele veşnice Ion Diaconescu. Triada de care am pomenit s-a detaşat şi rămâne de neegalat prin ceea ce a întrunit fiecare dintre cei trei: demnitate, competenţă, înţelepciune, blândeţe şi luptă pentru atingerea scopurilor, indiferent de greutăţi. Mulţi, din ignoranţă sau rea intenţie, nu doresc să vadă la ce a renunţat din viaţă fiecare dintre cei trei pentru a-şi atinge scopurile socio-politice pe care şi le-au însuşit din tinereţe. S-a pomenit de cei 17 ani de temniţă în sistemul comunist. Nu vă puteţi imagina ce însemna suferinţa gândită şi aplicată de sistemul comunist.
Am stat cu dl Diaconescu în celulă la Aiud în anii 1955-1956 şi vreau să pomenesc distincţia prin care s-a detaşat, onestitatea, cumsecădenia pe care nu le-a uitat niciodată. Bunătatea domniei sale a impresionat. Se voia ca liderii să cedeze, în primul rând, iar apoi cei care i-au urmat. Dar el nu i-a atenţionat pe care care riscau şi, nemaisuportând, le replicau celor care îi ţineau închişi. El era primul care era pedepsit alături de aceştia, dar nu le reproşa niciodată. Îşi asuma cu demnitate suferinţa. Primea pedepse în urma cărora abia se mai ţinea pe picoare. De exemplu, erau pedepse care duceau la o înfometare totală. Se dădea cel mai ades o ciorba de varză şi 250 gr de pâine. Se mai dădea terci. Cea mai bună mâncare era: 400 gr de terci, cu făină din porumb fiartă în apă, dar care era cam de consistenţa apei.
Ce au suferit aceşti oameni e de neimaginat. Fiecare dintre cei trei a stat câte şapte ani în claustrare, fără să audă un cuvânt românesc. Voiau să îi aducă într-o stare sufletească care să îi determine să îşi pună capăt zilelor sau să facă lucruri care să îi ducă la sancţionări din care să nu mai iasă cu viaţă. Nu au reuşit. Corneliu Coposu a fost întrebat odată dacă i-a fost vreodată teamă de ceva în închisoare. Iar el a răspuns că i-a fost teamă că nu o să mai ştie să vorbească româneşte.
Ion Diaconescu a fost fiu de preot, era inginer electro-mecanic, bine pregătit. Niciodată nu şi-a însuşit o alură deosebită. A fost ales de trei ori în Parlamentul României, din 1990. La un an de zile după moartea lui Corneliu Coposu, a fost ales fără rezerve să conducă PNŢCD. În 1996, la ultima legislatură la care a participat, nu a dorit să fie în fruntea Camerei Deputaţior. Eu am fost prezent. Alături de alţii, eu m-am dus şi i-am spus că trebuie să accepte, căci reprezintă cel mai potrivit om pentru conducerea Camerei. Doar după insistenţele noastre a acceptat. Eram convinşi că era omul care poate servi drept model în asemenea funcţii. Dumnezeu să îl odihnească!”
Gheorghe Ciuhandu: „Vreau să mai spun un lucru. Am pierdut valori mari. Dl Coposu şi dl. Diaconescu sunt valori care, din păcate, au fost recunoscute numai după moarte. Acum stăm şi îl plângem pe dl Diaconescu. Dar ar trebui să ne aducem aminte şi de ce se spunea în urmă cu câţiva ani despre dumnealui, despre Coposu, ce se insinua despre PNŢCD. Mai avem în viaţă o singură valoare autentică. Este Regele Mihai. Regele nu este om politic, e rege, e un simbol naţional şi face parte din istoria poporului român, fie că le place sau nu unora sau altora. Eu le recomand detractorilor de profesie, începând de la cel mai înalt nivel şi până la cei mai mărunţi să aibă bunul simţ să se abţină măcar până în 25 octombrie, când Regele va cuvânta în Parlament. Să înceteze cu mizeriile acestea care tot apar în presă, în care nu se găseşte decât minciună şi ură. Măcar în al 12-lea ceas să înţeleagă aceşti scribălăi sau aceşti oameni politici de duzină să se abţină din bun simţ şi respect. Ar fi păcat ca şi această ultimă valoare pe care o mai avem a naţiunii să fie terfelită ca postum să îi recunoaştem meritele. Măcar o dată să fim şi noi un popor european, conştient de valorile pe care le are. Să ne scutească aceşti indivizi măcar două săptămâni de toate mizeriile cu care ne confruntăm zi de zi. Măcar din respect pentru acest om, care a fost un om dezinteresat, a pus interesul public deasupra interesului personal şi a fost un exemplu de moralitate, probabil ultimul din viaţa politică actuală”.
