Teodor Stanca, Conferinţa de presă PNŢCD Timiş: „Se împlinesc 55 de ani de la mişcările studenţeşti anticomuniste din Timişoara, din anul 1956. Vrem, cu această ocazie, să avem o întâlnire în special cu presa, dar la care sunt aşteptaţi să participe toţi cei care doresc. Întâlnirea va avea loc luni, 31 octombrie, la ora 13, la sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (Piaţa Libertăţii, nr. 2). Vom rememora acele momente importante din rezistenţa anticomunistă, în care se înscrie şi mişcarea studenţească din 1956. Dacă timpul ne va permite, atunci putem să abordăm şi alte probleme legate şi de trecutul comunist, dar şi de prezentul nostru, al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.”
“Avem unii dintre noi anumite observaţii de făcut la Preafericitul Teoctist, că în timpul regimului comunist nu s-a opus demolării bisericilor şi aşa mai departe. Iată că nici Înalt Preafericitul de astăzi nu se poate desprinde de o anumită orientare spre putere, pe care nu ştiu dacă o deserveşte în mod intenţionat sau doar în ideea că e bine să nu te pui rău cu puterea. Aşa văd eu lipsa Preafericitului de la această manifestare, care nu e numai o manifestare patriotic-naţională, ci şi una creştină, pentru că Monarhia este şi a fost întotdeauna apărătorul valorilor creştinismului”.
: “Faptul că sala a fost destul de plină şi că s-a ascultat ca în catedrală tot ce a vorbit Majestatea Sa şi s-a aplaudat îndelungat cred că, totuşi, a făcut cinste celor prezenţi. A arătat că cei prezenţi au participat cu respect.
Am avut privilegiul de a face parte din delegaţia foştilor deţinuţi politic, care a deschis, prin prezenţa la Palatul Elisabeta, seria manifestărilor omagiale. A fost un moment extrem de impresionant. Simpla prezenţă a Majestăţii Sale transmite ceva în sufletul celor care sunt în jur, o stare de emoţie nemaipomenită. Dar vreau să spun că şi Majestatea Sa a fost la fel de emoţionat ca şi noi. Pentru că, de fapt, delegaţia foştilor deţinuţi politici aducea cu sine povara celor care au suferit în perioada comunistă, căci noi suntem, într-un fel testamentarii celor care au suferit atunci. Şi Majestatea Sa a fost o victimă a regimului comunist. Emoţia sa era legată nu doar de faptul că a suferit atunci, ci şi de faptul că a fost pus în situaţia de a fi departe de ţara pe care a iubit-o şi a servit-o ca nimeni altul şi de acolo, din pribegie, nu putea să îşi ajute poporul aşa cum şi-a dorit. Aşa ne explicăm noi motivele pentru care şi Majestatea Sa a avut aceleaşi emoţii în discuţiile cu noi. Am povestit şi noi de durerile noastre, într-un fel ne-am plâns că, deşi mai suntem puţini şi dispărem de la o zi la alta, nu ne mai ia nimeni seamă şi toate speranţele noastre care s-au născut după 89 încet, încet să năruiesc. În final, Majestatea Sa ne-a acordat câte o medalie jubiliară cu efigia Majestăţii Sale, care pentru noi a fost o mare onoare. Va rămâne o emoţie pe care o vom purta mereu în suflet”.
